A fost odată un urs mare și păros, care trăia într-o pădure deasă, unde copacii erau înalți și vântul aducea miros de zmeură coaptă. Ursul era puternic, dar nu prea isteț. Era pofticios și credea tot ce i se spunea, mai ales dacă era vorba despre mâncare. În aceeași pădure trăia o vulpe șireată, cu blana roșcată și ochii strălucitori de vicleană ce era. Ea nu avea puterea ursului, dar avea mintea iute și gura dulce. Într-o zi de iarnă, când zăpada acoperea totul și hrana era greu de găsit, ursul a întâlnit vulpea lângă marginea unei păduri înghețate.
— Bună ziua, vulpițo! Ce faci? Nu ți-e frig? a întrebat ursul, tremurând de foame și ger.
— Bună să-ți fie inima, Moșule! Nu mi-e frig deloc. Tocmai am mâncat o oală întreagă cu pește!
— Pește?! Dar de unde ai pește pe vremea asta?
Vulpea a zâmbit și și-a netezit coada stufoasă:
— Aaa, simplu!
M-am dus la iaz, am făcut o gaură în gheață și mi-am băgat coada în apă.
Am stat liniștită, și când am simțit că mă trage ceva, am scos coada plină cu pești!
E o metodă sigură.
Ursului i-au lăsat gura apă.
— Și… crezi că pot și eu?
— Sigur că da!
Doar să ai răbdare.
Du-te dis-de-dimineață, bagă-ți coada în apă, stai nemișcat și nu te mișca până nu simți că trage ceva.
— Asta fac!
a spus ursul și a plecat bucuros spre iaz.
Ajuns acolo, ursul a făcut o gaură mare în gheață, s-a așezat și și-a băgat coada în apă.
Vântul bătea tare, gheața scârțâia, dar el a stat nemișcat, gândindu-se la peștii delicioși care-l așteaptă.
Vulpea, între timp, s-a ascuns după un copac și îl urmărea chicotind.
Noaptea a trecut, iar gerul s-a întețit.
Apa a înghețat din nou, iar coada ursului a rămas prinsă în gheață.
Ursul a simțit că nu mai poate mișca nimic.
— Aha!
Înseamnă că am prins mulți pești!
a spus el și a tras cu putere.
Dar gheața era tare, iar coada era bine înfiptă.
Ursul s-a smucit o dată, de două ori, și până la urmă, cu o smucitură puternică, a reușit să-și scoată coada… dar a rămas fără ea!
— Auuu!
Vai de mine!
Vulpea m-a păcălit!
Cu coada scurtă și durere în spate, ursul s-a întors spre pădure, bombănind.
Toate animalele au început să râdă pe furiș, pentru că de atunci ursul nu a mai avut coadă.
Vulpea, de după tufiș, și-a zis în gând:
— Așa pățește cine se lasă păcălit de vorbe dulci fără să gândească!
Și de atunci, povestea ursului păcălit de vulpe a rămas o învățătură pentru toți:
nu tot ce sună frumos e și adevărat.
Once upon a time, there was a big and hairy bear, who lived in a dense forest, where the trees were tall and the wind brought the smell of ripe raspberries. The bear was strong, but not very clever. He was greedy and believed everything he was told, especially if it was about food. In the same forest lived a cunning fox, with her red fur and twinkling mischievous eyes. She didn’t have the bear’s strength, but she had a quick mind and a sweet tongue. One winter day, when snow covered everything and food was hard to find, the bear met the fox at the edge of a frozen forest.
„Good day, little fox! What are you doing? Aren’t you cold?” the bear asked, shivering from hunger and cold.
„Good be your heart, old man! I’m not cold at all. I just ate a whole pot of fish!”
„Fish?!
But where do you get fish at this time?”
The fox smiled and smoothed her bushy tail:
„Ahh, simple!
I went to the pond, made a hole in the ice, and dipped my tail in the water.
I sat quietly, and when I felt something tugging, I pulled out my tail full of fish!
It’s a sure method.”
The bear’s mouth watered.
„And… do you think I could do it too?”
„Of course! Just be patient. Go early in the morning, dip your tail in the water, sit still and don’t move until you feel something tugging.”
„I’ll do that!” said the bear, and joyfully headed towards the pond.
Once there, the bear made a large hole in the ice, sat down, and dipped his tail in the water.
The wind was strong, the ice creaked, but he remained motionless, thinking of the delicious fish waiting for him.
Meanwhile, the fox hid behind a tree and watched him, giggling.
The night passed, and the cold intensified.
The water froze again, and the bear’s tail got stuck in the ice.
The bear felt he couldn’t move anything.
„Aha! That means I’ve caught a lot of fish!” he said and pulled hard.
But the ice was strong, and his tail was well stuck.
The bear jerked once, twice, and finally, with a strong tug, managed to pull his tail out… but he was left without it!
„Ouch! Woe is me! The fox tricked me!”
With a short tail and pain in his back, the bear returned to the forest, grumbling.
All the animals began to laugh secretly, because from then on, the bear no longer had a tail.
The fox, from behind the bush, thought to herself:
„That’s what happens to those who are deceived by sweet words without thinking!”
And since then, the story of the bear tricked by the fox remained a lesson for all:
not everything that sounds beautiful is true.
