A fost odată o fetiță cuminte și veselă, care locuia într-un sat mic, la marginea unei păduri dese. Toată lumea o iubea, dar cel mai mult o iubea bunica ei, care i-a cusut cu drag o scufiță roșie. De atunci, fetița o purta mereu, iar toți au început să-i spună Scufița Roșie. Într-o dimineață, mama ei i-a spus:
— Scufițo, bunica ta este bolnavă. I-am pregătit în coș o turtă proaspătă, un borcan cu miere și niște unt. Du-i-le, dar ai grijă: mergi doar pe drumul cel mare și nu vorbi cu necunoscuți!
— Promit, mamă, a răspuns Scufița Roșie, și a pornit spre pădure. Pădurea era frumoasă, plină de flori și păsări care cântau. Scufița mergea liniștită, când, de după un copac, a apărut un lup mare, cu ochi vicleni.
— Bună ziua, micuțo! Unde te duci așa de dimineață? a întrebat lupul cu o voce dulce.
— Mă duc la bunica mea. Este bolnavă și i-am adus ceva bun, a răspuns fetița.
— Și unde locuiește bunica ta? a întrebat din nou lupul.
— În căsuța albă, dincolo de pădure, sub cei trei stejari. Lupul și-a făcut un plan în gând: „Dacă merg repede, ajung primul, o mănânc pe bunică, apoi și pe fetiță!”
— Ce flori frumoase sunt aici!
Nu vrei să-i culegi un buchet bunicii tale?
a spus lupul, arătând spre marginea potecii.
Scufița Roșie s-a lăsat ispitită, a ieșit de pe drum și s-a apucat să adune flori.
Între timp, lupul a alergat spre casa bunicii.
A bătut la ușă și a spus cu o voce subțire:
— Sunt eu, Scufița Roșie!
— Intră, draga mea, ușa este deschisă!
a răspuns bunica.
Lupul a intrat, a sărit spre pat și a înghițit-o pe bunică dintr-o suflare.
Apoi s-a îmbrăcat cu hainele ei, și s-a așezat în pat, așteptând fetița.
După un timp, Scufița Roșie a ajuns la căsuță.
A bătut la ușă.
— Cine e?
s-a auzit dinăuntru.
— Eu sunt, Scufița Roșie!
— Intră, draga mea, a răspuns lupul, prefăcându-se.
Scufița a intrat și s-a apropiat de pat.
Ceva i se părea ciudat.
— Bunico, ce urechi mari ai!
— Ca să te aud mai bine, draga mea…
— Dar ce ochi mari ai!
— Ca să te văd mai bine…
— Și…
ce dinți mari ai!
— Ca să te mănânc mai bine!
a strigat lupul și s-a repezit la fetiță.
Scufița Roșie a țipat.
În acel moment, un vânător care trecea prin apropiere a auzit zgomotul și a intrat în casă.
A văzut lupul și l-a alungat imediat.
Apoi i-a deschis burta cu grijă și a scos-o pe bunică, care era teafără.
Vânătorul a umplut burta lupului cu pietre, iar când acesta s-a trezit, a încercat să fugă, dar pietrele erau prea grele.
A căzut și nu a mai făcut niciun rău nimănui.
Scufița Roșie și bunica s-au îmbrățișat cu bucurie.
Fetița și-a cerut iertare că nu a ascultat de mama ei, iar bunica i-a zâmbit:
— Important este că ești bine, și că ai învățat o lecție.
De atunci, Scufița Roșie nu s-a mai abătut niciodată de la drum și nu a mai vorbit cu necunoscuți.
Și-au trăit fericite, iar pădurea a rămas un loc pașnic și frumos pentru toți cei care îl respectau.
Once upon a time, there was a well-behaved and cheerful little girl who lived in a small village, on the edge of a dense forest. Everyone loved her, but her grandmother loved her the most and lovingly sewed her a red hood. From then on, the girl always wore it, and everyone started calling her Little Red Riding Hood. One morning, her mother said to her:
— Little Red, your grandmother is sick. I’ve prepared a fresh cake, a jar of honey, and some butter for her in the basket. Take them to her, but be careful: only walk on the main road and don’t talk to strangers!
— I promise, mother, Little Red Riding Hood replied, and set off towards the forest. The forest was beautiful, filled with flowers and singing birds. Little Red Riding Hood walked peacefully when, from behind a tree, a big wolf with cunning eyes appeared.
— Good day, little one! Where are you going so early in the morning? asked the wolf with a sweet voice.
— I’m going to my grandmother’s. She’s sick and I’ve brought her some goodies, the girl replied.
— And where does your grandmother live? the wolf asked again.
— In the white cottage, beyond the forest, under the three oak trees. The wolf made a plan in his mind: „If I hurry, I can get there first, eat the grandmother, and then the girl!”
— What beautiful flowers are here!
Don’t you want to pick a bouquet for your grandmother?
said the wolf, pointing towards the edge of the path.
Little Red Riding Hood was tempted, stepped off the road, and began to gather flowers.
Meanwhile, the wolf ran to the grandmother’s house.
He knocked on the door and said in a thin voice:
— It’s me, Little Red Riding Hood!
— Come in, my dear, the door is open!
the grandmother replied.
The wolf entered, leaped towards the bed, and swallowed the grandmother in one gulp.
Then he dressed in her clothes and sat in bed, waiting for the girl.
After a while, Little Red Riding Hood arrived at the cottage.
She knocked on the door.
— Who is it?
was heard from inside.
— It’s me, Little Red Riding Hood!
— Come in, my dear, the wolf replied, pretending.
Little Red entered and approached the bed.
Something seemed strange.
— Grandma, what big ears you have!
— The better to hear you with, my dear…
— But what big eyes you have!
— The better to see you with…
— And…
what big teeth you have!
— The better to eat you with!
shouted the wolf and lunged at the girl.
Little Red Riding Hood screamed.
At that moment, a hunter passing nearby heard the noise and entered the house.
He saw the wolf and immediately chased him away.
He then carefully opened the wolf’s belly and freed the unharmed grandmother.
The hunter filled the wolf’s stomach with stones, and when it woke up, it tried to run, but the stones were too heavy.
It fell and never harmed anyone again.
Little Red Riding Hood and her grandmother embraced with joy.
The girl apologized for not listening to her mother, and the grandmother smiled at her:
— The important thing is that you are well, and that you have learned a lesson.
From then on, Little Red Riding Hood never strayed from the path and never spoke to strangers again.
They lived happily ever after, and the forest remained a peaceful and beautiful place for all who respected it.
